O posibilă explicație a sărbătorii mărțișorului dată de Tudor Arghezi

Întâia zi de martie este însemnată în călindarul darurilor de peste an cu un mărțișor…

Ce-i un mărțișor pentru străinul de București? Iacă, o lețcaie de aur sau un grunj de briliant și safie, atârnate în groapa statuară a grumazului decoltat. De vreme ce de la începutul anului și până în ziua de Paști sărbătorile s-au îngrămădit în luna lui ianuar, și pentru că două luni întregi  puteau să treacă în monotonie, omul nostrum și-a mai făcut o sărbătoare din ivirea lui martie printre ghiocei. Azi-dimineață, fetele, femeile și copiii și-au pus la gât ori împrejurului încheieturii mâinii mărțișorul primit de la logodnic, soț ori părinte: fir de mătase pestriț cu ciucurele scămos. (…)

În privința mărțișoarelor, istoria e mută, și găteala zilei de martie o poartă domnișoarele și cucoanele cu seninătatea artisticei ignoranțe. Cine a născocit mărțișorul și de ce? Bijutierii vând mărțișoarele, neturburați de scrupulul științelor istorice.

-Azi ești, conașule, foarte supărat, bagă de seamă chivuța.

-Cum să nu fiu supărat, mama Zinco? Am cumpărat un mărțișor pentru o fată frumoasă și nu știu cine a făcut mai întăi mărțișoarele. Fetele mă cred învățat, și când colo sunt un prost.

-Vai de mine, domnișorule, zice Baba, pune doi poli și-ți spune maica tot.

Am socotit că o lecție de folclor, chiar suburban, face doi poli…

…La început, atunci când va fi fost acest început, mărțișorul nici nu era mărțișor și poate că nici nu se chema, dar fetele și nevestele ce țineau la nevinovăția obrazului încă dinainte de acest început, au băgat de seamă că vântul de primăvară le pătează pielea, și nu era nici un leac și nici un suliman. Acum vreo sută de ani, credința că adierea primăverii pătează era în toiul ei. Cărturaresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând farmece și făcând de dragoste, au învățat fetele cu pistrui să-și încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun, încât cucoanele din mahala și centru ieșeau în martie cu firul la gât. Dacă știe ce spune chivuța, vântul ușurel de martie, care împestrița pleoapele, nasul și bărbia, se numea mărțișor, și ca să fie luat răul din pripă, șnurul de mătase era pus la zîntâi de mart. Dacă ,ai spunem că firul era roșu, înțelegem  că el ferea și de vânt dar și de deochi.

Un giuvaergiu, ca să-și vândă firele vindecătoare mai iute, avu ideea să atârne de ele câte o mărturie, care a intrat în preț. Pe când se plătea firul, bijuteria era gratuită. Regula s-a stricat când bijuteria începu să fie vândută, devenind gratuity firul de mătase.

Desigur, doamna, azi-dimineață soțul dumneavoastră v-a pus la grumaz un mărțișor, un inel, o brățară sau o păreche de cercei spânzurați de vechiul fir de mătase, răsucit dn doua ițe, una roșie și alta alba, ca sa nu vă deoache nici soarele nici vântul, care sunt bărbați. Băgați însă de seamă că aurul e câteodată aproximativ, și mărgăritarele pot fi de multe ori reconstituite… E cel mai frumos cuvânt ce s-a găsit pentru calificarea lucrului fals. Pedeapsa e simplă și greșeala reparabilă, cu câteva mii de lei suplimentari…

Post scriptum. Am un prieten professor de istorie, pe care uit în fiecare an să-l întreb cât e de vechi obiceiul românesc și dacă mărțișorul vine de la muguri și ghiocei. Odinioară m-am lasat să cred că datina e nouă, improvizată de vreun lipscănar. Având din întâmplare nu știu câte căruțe de fire de mătase și neputându-se scăpa de ele, s-ar fi înțeles cu un argintar să-I faca boabe de aur găurite și, tâind firele în bucăți, ciucurite la vârfuri, a ieșit cu el în târg, a vânzare, în ziua primăverii.

În nici o țară, pe unde am trecut, n-am văzut zîntâiul de martie sărbătorit, nici în călindar, nici cu firimituri scumpe spanzurate la gâtul fetelor și la mâna lor. Pandantivul e altceva și amulet așijderea. Profesorul de istorie ar fi fost îndreptățit să-mi răspundă că originea mărțișorului  ar fi salba ori cercelul urechii. Între doi cercei, aninați acolo, I se cuvine și Radei și Domniței un al treilea strop de diamant, dedesubtul bărbiei și în despicătura sânilor din horbotă și cămașe.

Sau poate ca fata frumoasă s-a temut să nu fie deochiată, atunci când zodiile încep să joace-n destinul tinereții aproape de îmbobocire și, ca să ocolească farmecul șoptit de cele nouă Babe, care încep să suie Caraimanul, lepădându-și în fitece zi câte un cojoc sau o bondiță, își îmcinge grumazul cu o ață de păianjen, lipită de un future cu ochii de argint. Dar obiceiul panglicei roșii înnodată de ramura pomului din livadă, pentru ca floarea să iasă la timp și pârgul să nu întârzie, este, de zîntâiul lui martie, românesc.

-Dar ce fac copiii, de nu s-au culcat?... E târziu și mâine au de lucru până-n ziuă.

I-am găsit înșirând pe fulgi de zăpadă toarsă, pestriță, niște lăscăi și scoici de sticlă și metal, învelite în foiță, rânduite în niște cutii mici de carton, scrise cu o adresa, pentru poștă. Și le-am ajutat. La croit și lipit, și eu.

Unul din crâmpeie era pentru cea mai frumoasă și mai deșteaptă fată, care-I bolnavă, de la Brașov. Să o aibă de zăntâi…

Un oftat si o lacrimă, framântate împreună, date-n leagăn într-un scranciob de borangic.